Muzeul de Istorie și Etnografie.

Muzeul de Istorie și Etnografie.

 

 

Dincolo de prag,în interiorul acestei clădiri de lângă școală,te copleșesc tăcerile.Pentru ca între pereții ei timpul și-a ostoit scurgerea năvalnică,detașându-se de tot ce-i secular și insignifiant și căutând în aglomerarea obiectivelor adunate aici cu migală și răbdare,fiecare obiect e un vestigiu,un document ,o materie,un fapt de cultură și civilizare,un monument-unic ,inconfundabil,purtător al unui mesaj de dăinuire,de inteligență și de trudă.Pentru că aici,înăuntru,timpul se pomeni în fața unui paradox al condiției sale:el se conservă,dinamizându-se.
Clădirea muzeului a fost construită pentru primărie în anii 1941-1942.
Pe parcursul anilor ,această clădire a avut mai multe destinații:
1942-1944-primărie;
1944-1945-comenduirea unității de grănicieri;
1945-1947-spital pentru bolnavii de tifos și distrofie;
1947-1950-din nou comenduire;
1950-1988-clase pentru școala medie;
Din 1988 clădirea muzeului .Muzeul de istorie și studiere a ținutului din Slobozia Mare, ca instituție de cultura, a fost legitimat prin ordinul ministrului culturii din Moldova, dl Ion Ungureanu, în decembrie 1992.

Din istoria creării muzeului

Necesitatea de a crea un muzeu al satului s-a făcut observata încă în anul 1974. la școala medie din comuna s-a organizat un concurs intre clase pentru colectarea de obiecte vechi, documente, fotografii, bani de metal și hârtie și alte relicve. In rezultat s-a adunat un numar impunator de materiale. Ce se putea face cu ele?
S-a ajuns la concluzia că numai un muzeu le-ar putea găzdui. În acest scop s-a repartizat o clădire a școlii medii, construita prin anii 1941 -1942 pentru primărie. Aici s-a început depozitarea materialelor muzeistice. Era o clădire cu un aspect arhitectural parca special construita pentru muzeu. Dar s-a ivit o piedica. În urma cutremurului de pământ din 1977 clădirea claselor primare a fost considerabil avariata și în consecință, clădirea pentru muzeu a fost dată pentru clasele primare foarte multe exponate s-au pierdut. Cu susținerea directorului școlii, Nicolae P. Ivascu în anul 1987 clădirea a fost reîntoarsă muzeului. A fost reluată munca de colectare a materialelor muzeistice. În rezultat, s-au obținut 6 săli cu o suprafață totală de 199 metri pătrați, toate unite între ele prin tăieturi în pereți,fiecare sală are denumirea sa :
Sala 1. Plai natal:

–  Dioramă lacului Beleu;
– Galeria – portrete „Slobozenii căzuți în fosta armata sovietica”;
–  Galeria – portrete „Cetățeni de onoare”.

Sala 2. Istorie:

 

 

 

 

– Moldova ieri și azi;
– Legenda și istoria satului;
-Gheorghe Mare, gospodar și deputat;
– Etnografie.

Sala 3. Obiecte și unelte țărănești:

 

 

 

 

 

 

 

-Ograda țărănească;
– Casa țărănească.

Sala 4. Memorie:
– Foametea organizata;
– Deportări;
– Participanți la al Doilea Război Mondial.

Sala 5. Economie.

 

 

 

 

 

Sala 6. Știință, învățământ, cultura:
–  Savanți slobozeni: E. Grebelnicov, N. Paladi, D. Balanel;
-Promoții, promoții ;
-Dascăli din perioada postbelică;
– Activitatea artistica.

Fotografii muzeu

 

 

 

 

 

 
  Veniți la Muzeu
 
                            Aici veniți și vă-nchinați,
                            Să răsfoiți trecutul,
                            Aici aveți bunei și tați
                            Ce și-au iubit ținutul.
                            Aici găsiți ceea ce-a fost
                            Străbunilor mai sfânt :
                            Un mic bordei ca adăpost
                            Și-un petic de pământ.
                            Unele vechi și cam uzate
                            Se rânduiesc într-un ungher
                            Și par atât de de înstrăinate
                            Tot așteptând  stăpânii lor…
                            Mai zac aici, din vremi, vesminte
                            De la bunei și străbunici
                            Și par atât de obosite,
                            Că-ți este teamă să le-atingi.
                            Din alt ungher, ca un strigoi
                            Cu sânge rece te înfioară
                            Zilele crunte de război
                            Și foametea ca o povară.
                            În gura lor s-au dus țăranii,
                            Lăsându-și casele și plugul.
                            S-au dus sa lupte cu dușmanii
                            Ce vrut-au sa le pună jugul.
                            Sa nu uitați de ei vreodată,
                            De cei ce-n lupta s-au pierdut
                            Și nu sau mai întors la vatră
                            Sa-și vadă plaiul inflorit.
                            Sa va rugați cu plecăciune
                            Pentru acei ce nu mai sunt,
                            Ce ne-au adus zile senine
                            Și-adus-au pace pe pământ.
                            Cu flori împodobiți ținutul
                            Și sa-l sfințiți cu rugăciuni.
                            Și sfânt sa fie jurământul
                           Ce-a fost pe veci dat de străbuni.
                                  (scrisa de slobozeanul Nicolae Dunaf)